Cate ceva despre anatomia fricii

Amigdala, parte a creierului primitiv, prezentă şi la reptile şi moştenită pe cale evolutivă, este locul în care se formează emoţiile. De fapt, ceea ce se ştie sigur, este că aici se formează frica, pentru că aceasta este emoţia ceaa mai studiată având în vedere reacţiile fiziologice foarte clare şi uşor observabile.

Prin extensie, se presupune că amigadala este implicată şi în generarea celorlalate emoţii. Amigdala este prima care primeşte imagini, sunete, mirosuri, senzaţii chiar înainte ca restul creierului să-şi dea seama de natura percepţiei, şi poate declanşa o emoţie imediată, de exemplu frică, furie. Ea captează orice semn de ameninţare şi declanşează alarma atunci când este necesar.

Amigdala este conectată cu senzorii din organism prin două căi; una directă, scurtă, şi o a doua, lungă, care trece prin neocortex, mai precis prin lobul prefrontal. Conexiunea directă este implicată în apariţia reacţiilor fizice în momentul în care receptorii sesizează stimuli care ar putea reprezenta un pericol şi are rolul de a pregăti organismul pentru reacţia “luptă sau fugi”. In acest timp, pe calea lungă, stimulii sunt interpretaţi, astfel încât să fie luată decizia cea mai potrivită pentru supravieţuire: ‘luptă’, ‘fugi’ sau ‘nu este nici un pericol’.
In lobul prefrontal are loc analiza situaţiei de risc, însa tot aici are loc un alt proces interesant. In cadrul analizei sunt ‘simulate’ scenariile posibile în funcţie de care este luată decizia de răspuns. Interesant este însă faptul că pot fi simulate, virtual, inclusiv scenarii care nu au de a face strict cu experienţa în sine. Experienţe anterioare şi experienţa prezentă pot fi conectate construindu-se scenarii mai apropiate sau mai depărtate de experienţa actuală care generează procesul simulării.

Cum se întâmplă acest lucru? Din punct de vedere fiziologic, modul în care reţinem şi învăţăm este acela al construirii de căi neuronale. Respectiv, o anumită informaţie sau complex de informaţii sunt întipărite în aceste căi neuronale, lanţuri de neuroni care se constituie, care se dispun în urma unor experienţe specifice. Cu cât experienţa este mai repetată, cu atât calea neuronală este mai stabilă. De asemenea, atunci când experienţa este foarte puternic semnificativă, ca în cazurile în care experienţa respectivă este direct legată de o semnificaţie pentru supravieţuire, calea neuronală devine stabilă chiar dacă experienţa este unică.

Prin urmare, semnificativ pentru construirea căilor neuronale sunt atât experienţele în sine, cât şi interpretarea lor, experienţa subiectivă, care poate fi mai apropiată sau mai depărtată de experienţa obiectivă. Astfel, o anumită frică poata să apară atât în urma unei experienţe traumatizante, cât şi în urma unor interpretări eronate rezultate din simularea unor scenarii posibile.