Politica la nivel inalt

Doar în cazul omului luptele intra-specie se finalizează cu anihilarea adversarului.
La animale, luptele intra-specie au rolul de a stabili ierarhia. Odată stabilită ierarhia, învinsul recunoaște puterea învingătorului, iar învingătorul îl cruță pe învins.
Dar și la oameni uneori, în luptele dintre alfa sau dintre gentlemeni, învingătorul îi lasă învinsului o cale prin care să își salveze onoarea sau cel puțin aparența.
Executarea generalului Soleimani a reprezentat o acțiune dură de stabilire / restabilire a raporturilor de forță între SUA și Iran. Este o lupta între doi păuni care are ca scop confirmarea dominantului.
După executarea lui Soleimani, prima declarație a lui Trump a reprezentat o invitație la negociere: ”Iranul nu a câștigat niciodată un război, dar nu a pierdut niciodată o negociere!”

Este un mesaj care le transmite iranienilor, ați pierdut, dar mă aștept din partea voastră să negociați și, implicit, "suntem deschisi la dialog".
Cea de a doua declarație a lui Trump a stabilit limitele viitoarei negocieri: "Statele Unite vizează atacarea a 52 de obiective iraniene dacă Iranul va ataca poporul sau ținte americane". Mesajul a fost clar și de această data: SUA nu doresc "o schimbare de regim în Iran", dar Statele Unite "sunt pregătite să ia toate măsurile necesare", dacă Iranul pune în pericol vieţile americanilor.

Conducătorii Iranului au aici foarte clare atât ceea ce este acceptabil să facă, cât și ceea este inacceptabil să facă din punctul de vedere american. Americanii înțeleg că iranienii sunt obligați să dea un răspuns și îi invită ca acest răspuns să fie dat în limite care să permită păstrarea păcii.
Iranul pare ca a înțeles mesajul și, pe fondul unei retorici belicoase la adresa SUA destinată publicului iranian, a răspuns fără să pună cu adevărat în pericol ținte sau cetățeni americani. Ceea ce înseamnă că Iranul a intrat în jocul stabilit de Trump.

Și NATO, prin Secretarul general al Alianței, a intrat în acest joc. Acesta a oferit o “riposta dură” atacului iranian, în forma următoarei declarații postate pe Twiter: „Condamn atacurile cu rachete ale Iranului asupra soldaţilor americani şi ai coaliţiei, din Irak. NATO cere Iranului să se oprească de la violenţe. Aliaţii continuă să se consulte şi rămân angajaţi misiunilor de antrenare în Irak”.
Ceea ce poate strica jocul de acum înainte este intervenția neinspirată a lui Merkel sau Macron, la sugestia lui Putin sau nu. Rusia lui Putin are de pierdut în materie de influență dacă în Orientul Mijlociu este stabilită și acceptată o ierarhie în care SUA reprezintă puterea principala, recunoscută ca atare de toate forțele regionale.

Dacă interpretarea de mai sus este corectă, ceea ce urmează este negocierea unui nou acord între Iran și SUA. Din motive de imagine internă a ambelor părți, negocierea va trebui să aibă loc prin interpuși. Nici Merkel, nici Macron nu se bucură de respectul celor două părți ale confruntării. În același timp, ministrul de externe francez Jean-Yes Le Drian a intervenit printr-un comunicat în care a afirmat: „Prioritatea trebuie să fie mai mult ca niciodată detensionarea situaţiei. Ciclul violenţei trebuie să fie întrerupt”. Presa occidentala interpretează și această reacție ca fiind una “dură”, dar este foarte probabil ca Franța să fie pâna la urmă cea care va intermedia o nouă înțelegere între SUA și Iran, în măsura în care va reusi să nu îi strice jocul lui Trump fără să expună public acceptarea Iranului.

Singura reacție dură în acest șir de acțiuni și contra-reacțiuni a fost executarea lui Soleimani, tot ceea ce urmează nu este altceva decât spectacol prin care toată lumea caută să iasă cu imaginea cât mai puțin pătată.

Textul de mai sus nu este o analiză de politica externă, ci mai mult o analiza psihologică a unor acțiuni de politică externă.

Ceea ce mi se pare extrem de important este faptul că, practic, un tip de bătălii politico-diplomatice care de obicei se poartă în spatele usilor închise, dacă nu cumva chiar pe terenul războiului nevăzut, ajung să fie purtate în văzul opiniei publice internaționale prin utilizarea unui limbaj subtil. Este ca și cum soarta lumii se joacă la vedere dar suficient de opac ca toată lumea să se poată preface că ceea ce se petrece nu este mare lucru, ‘bussines as usual’.